Răzvan BUJDOIU |
Tot ceea ce există acum, cu dovezi științifice, a fost mai întâi o credință. Cum îti dai seama, că atunci când crezi, neavând dovezi, dacă cumva crezi într-o iluzie? Practic ce înseamnă să gândești în paradigma creștină și ce înseamnă să gândești într-o paradigmă în afara creștinismului, și dacă vrei, în afara religiei. Practic, paradigma stă pe niște axiome cum ar fi cunoașterea temeinică este empirică. Ce înseamnă cunoaștere temeinică? Acea cunoaștere care oferă adevăruri întemeiate. Ele pot fi întemeiate ori în fapte și atunci este un temei empiric ori în rațiune, și atunci este un temei logic. Sunt cele două picioare pe care stă cunoașterea umană. Empirism, rationalism. Îmbinarea lor ne ajută să ne apropiem de adevăr, numai că și una și alta are limitele ei. Pe de-o parte senzațiile, percepțiile pot fi înșelătoare, ceea ce se și spune popular “simțurile inșeală“, pe de altă parte rațiunea umană este limitată. Este limitată și asta se știe de mult. Din antichitate s-a formulat un paradox, se numește paradoxul micinosului. Un cretan spune – toți cretanii mint. Păi, dacă are dreptate minte și el, dacă spune adevărul minte, si dacă minte spune adevărul. Au existat mai multe, Aporiile lui Zenon, de exemplu în care încearcă să explice că mișcarea nu există și spune că trebuie să o înțelegem rațional, ori rațional nu o putem înțelege, de ce? Pentru ca o săgeată să ajungă dintr-un arc în țintă, de la A la B, trebuie să treacă prin C. Dacă trece prin C, trebuie să treacă prin D și tot așa, la infinit, pentru că între două puncta există o infinitate de puncte. Iată limitele rațiunii umane. Rațiunea umană nu poate să ajungă până la sfârșit. Și, ultima lovitură a fost data chiar din cetatea științei, din nucleul cel mai dur, din matematică, atunci când Kurt Godel, mare matematician de la universitatea din Haidelberg, spune că nu putem raționaliza un sistem de enunțuri, adică nu le putem axiomatiza pentru că dacă o facem în totalitate, apare cel puțin o contradicție, între două enunțuri care se contrazic care, practic incalcă principiul non contradicției, principiul fundamental de la Aristotel incoace; de 2400 de ani încoace știm de principiul identității, al non contradicției și al terțului exclus. Deci, un matematician demonstreaza, teoria lui Godel chiar se numește, teoria incompletitudinii pentru că rațiunea umană nu poate raționaliza totul, și de aici trebuie să ne predam, pentru că există lucruri pe care noi nu le putem explica, nici dovedi rational, nici dovedi empiric, ceea ce înseamnă că trebuie să ascultăm ce spunea Sf Augustin – crede și nu cerceta. Trebuie să fim confortabili cu faptul ca nu avem certitudini și trebuie să învățăm să trăim cu incertitudine și cu misterul.
Kant spune următorul lucru și nu uitați, Kant era luteran, era fiu de pastor deci era un om care crescuse în credință și spune la un moment dat că Dumnezeu există – înseamnă a afirma o propoziție care nu poate fi demonstrată, a spune că Dumnezeu nu există, înseamnă același lucru. O judecată care nu poate fi demonstrată. O minte atât de extraordinară ca a lui Emanuel Kant recunoaște că nu putem decide pe cale rațională și nici pe cale empirică, și atunci trebuie să ne acceptam această această concluzie. Istoria filozofiei l-a catalogat imediat ca fiind agnostic, deci un tip care nu crede că lumea poate fi cunoscută în totalitatea ei, dealtfel el spune, la un moment dat că omul nu poate ajunge decât la aparențe, lucrul în sine nu poate fi cunoscut niciodată pentru că nu aparține capacităților noastre de cunoaștere. Este cam ce spune și Lucian Blaga când vorbim de marele anonim si de cenzura transcendentă, o cenzură care ne oprește să ajungem la adevărul absolut. Trebuie, ca oameni, dacă renunțăm la trufie și devenim mai smeriți, ne conștientizăm mai bine locul nostru în lume, ar trebui să acceptăm. Dar stiți de ce nu acceptam? Noi suntem educați de vreo 200 de ani, de la Revoluția Franceză incoace, suntem educați în spiritul ideii că omul este o ființă, prin excelență, rațională. Revoluția franceză a introdus cultul rațiunii, cu R mare, rațiunea era principala trăsătură definitorie a omului, Homo Sapiens, iar noi avem o conștiință de sine atât de bogată încât suntem convinși că suntem capabili să înțelegem lumea pe propria noastră rațiune. Este exact răspunsul pe care l-a dat La Place lui Napoleon. Napoleon i-a citit lucrarea Mecanica Cerească, acolo el face o demonstrație matematică a mișcărilor corpurilor cerești și spune în final că “dacă aș avea toate datele Univesului în acest moment, aș putea să anticipez evoluția lor, la infinit”. Asta l-a fascinat pe Napoleon care a spus ca “vreau să-l cunosc pe acest om“. Napoleon l-a întrebat pe La Place “unde este Dumnezeu in toata afacerea asta? “ și La Place îi răspunde “nu am avut nevoie de această ipoteză“, cu mândrie.
Este exact conștiința de sine a savantului modern, care dacă ar fi să-i facem o psihanaliză, s-a vrut în locul lui Dumnezeu și a vrut să pună adevărul absolut în locul adevarului științific, ori adevărul științific nu este adevăr absolut. Adevărul stiințific este cel mai obiectiv adevăr posibil la un moment dat.
Hai să ne obișnuim cu asta, mai puțină trufie și mai multă smerenie.
In “crede și nu cerceta“ se include o intreagă epistemologie, o întreagă teorie a cunoașterii. Nu este nevoie să vezi ca să crezi. Și noi suntem de atâtea ori puși în situația de a crede fără să avem dovezi.
O plimbare nocturnă, zilele trecute, fără țintă, în Viena, mi-a adus în minte într-o conjunctură dintr-o discuție din mașină, de această epistemologie. Tot timpul mergem, în ceea ce se numește în praxiologie – teoria acțiunii practice -, pe probabilitate subiectivă.
Iată de ce noi stăm foarte mult pe credință, pe lucruri nevăzute. Cum spune Pavel, la un moment dat, în Evrei 11 “credința este o încredere în lucrurile nevăzute“. Este latura firii umane. Pentru a crede, trebuie să ai o decizie inițială. Adevărul nu se supune la vot. Are Luther o vorbă “eu și Dumnezeu formăm majoritatea“.
Discuțiile contradictorii sunt datorită faptului ca stăm pe niște axiome diferite și că sarcina noastră este să construim poduri, să construim consens prin comunicare, nu să ne respingem unii pe alții. Se aplică si la scara micro, în relația de cuplu sau în căsnicie, și la scara macro, de exemplu Gaza.
Cum să conviețuim, gândind diferit, pe aspecte importante?
Primul pas este să acceptăm, că e firesc, că e normal și că existența diferenței este legitimă și că partenerul este la fel de legitim, în existența lui, cum sunt și eu. Suntem egali în legimitatea existenței noastre și să ne uitam la partener cu respect. Diferențele nu ma ierarhizează, pe verticală, chiar daca sunt vizibile, doar mă clasifică. Suntem clase diferite ale aceluiași gen uman. Când vom ajunge la asta, vom trai mai bine și cu partenerul de viață și cu copiii care gândesc diferit și ei nu sug numai capitalul cultural al familiei, adică al nostru, ei sug și spiritul timpului, care este altul. Noi ne-am format într-o epocă care a avut un spirit al timpului, ei se formează în altă epocă.
Astăzi, diferența este și mai tragică pentru că are loc o ruptură de civilizație. Iată de ce trebuie să acceptăm diferențele. Pentru că, dacă le acceptăm și le înțelegem ca fiind legitime, o să ne fie mult mai ușor. Pasul următor este să construim poduri, adică să învațam să contruim consens. Consensul se face si prin win win, negociem, cădem de acord că și tu ai dreptate într-o parte, și eu am dreptate într-o parte și să cădem de acord că la mijloc nu este niciodată adevărul. “Adevărul este deasupra noastră. La mijloc este o problemă“. A spus-o Geothe, nu am spus-o eu.
Dacă sesizăm problema, avem șanse să ne apropiem de adevăr. Adevărul ne cuprinde. Și pe mine, și pe tine, pentru că fiecare vede un aspect al adevărului. Fiecare avem o percepție parțială a unui adevăr total. Noi suntem niște oameni, în timpul vieții lor.
Ce calitate trebuie să ai să întelegi punctul de vedere al celuilalt?
O mare capacitate de empatie, care înseamnă inteligență emoțională. Inteligența logică nu te ajută foarte mult și îți spun de ce. Inteligența logică te ajută să-l înțelegi pe celalalt, ca exterioritate. Un barbat frumos, inteligent, elegant, cu vorbele la el…punct.
Ca să te înțeleg, în specificul tău, în ceea ce te face unic și irepetabil, trebuie să am inteligență emoțională și asta mă face capabil de empatie și compasiune. Asta înseamnă că te-am înțeles în 3D, nu doar în două dimensiuni. Te înțeleg și în a 3a dimensiune, profund și sufletesc. Asta înseamnă capacitatea de a-l înțelege pe celălalt. Înseamnă, în primul rând să-l respecți, să ai aceeași motivație și să fi un om care-l ascultă. Se numește ascultare activă. Partenerii ajung să se întrepătrundă unul cu altul prin comunicare. Și momentul de grație al comunicării este atunci când fiecare îl simte pe celalalt ca pe el însuși. Atunci apare iubirea adevărata, reală.
Iubirea este o stare de grație a acestei relații de comunicare.
Drumul este foarte complex. Să transformi o alteritate, altera înseamnă în latină celălalt, să-l transformi pe celălalt într-o parte, într-o dimensiune a ta și să ajungi până la asimilare, cum se numește, este forma supremă de adaptare reciprocă.
Putem să facem asta, dar pentru asta avem nevoie de motivații comparabile, similare și de a trăi împreună până la coevoluție.
Este o carte scrisă de Daniel Wegner, un psiholog american, o carte care mi-a plăcut foarte mult, “Iluzia voinței conștiente“, o carte care este tradusă și în limba română, apărută la Humanitas acum câțiva ani, care spune, cu datele cercetării, că noi suntem mult mai dependenți de mecanismele psihologice decât credem și că atunci când credem că luăm o decizie voluntară, nu este așa și dă exemplu, de pildă, o lege pe care oamenii nu o știu, într-o interacțiune, noi nu suntem niciodată conștienți, pe deplin, de contribuția noastră la acea acțiune. Bună sau rea. Deci, noi îl influențăm pe celalalt.
Magia, frumusețea unei relații inter-personale stă în faptul că eu mă raportez la o realitate la a cărei naștere am contribuit, prin influența pe care o am asupra celuilalt, și invers. Noi, tot timpul avem o interactiune și ne modelăm unul pe celalalt.
Într-o interacțiune, noi nu suntem niciodată conștienți de contribuția noastră la interacțiune. De aici vin si reacțiile arbitrare. Certurile, mai exact. Sau rupturile. Daniel Wegner spune ca este ca este un fel de unghi mort ca atunci când dai cu masina și poți să lovești pe cineva. Cam așa este în relația cu celălalt. Întotdeauna ai un unghi mort.
Întotdeauna, între noi, este un elefant. Elefantul este gândirea irațională. Noi, cu rațiunea, nu facem decât să raționalizăm, să justificăm opțiunile iraționale pe care le facem.
Oare, mai avem liberul arbitru? Eu așa știu din geneză, că omul a fost făcut cu liberul arbitru și că Dumnezeu este atât de iubitor încât a zis ca ca nu fac un robot, nu fac unul care să răspundă la comenzi, fac o ființă umană capabilă de gândire și de alegeri libere, în cunoștință de cauză. Ăsta este liberul arbitru.
Concluzia mea este că banda pe care ne exercităm liberul arbitru este mult mai îngustă decât credeam, DAR ESTE.
