| Nicolae R. BUJDOIU – editorial |
Este greu să iubești pe cineva și, la un moment dat, să accepți că nu mai merge. Mai greu este însă să continui să porți grijă acelui om, chiar și după ce relația voastră romantică a eșuat. Dar tocmai aici se vede caracterul – în felul în care alegi să rămâi un sprijin, chiar și când nu mai ai „obligații”. Pentru că nu copilul v-a despărțit, dar el poate fi cel care vă ține, într-un fel frumos, aproape.
Atunci când un tată își dorește ca fosta lui parteneră să fie bine – pentru că doar așa copilul lor va fi cu adevărat fericit – nu este slăbiciune. Este forță, e o formă de iubire evoluată. Când o mamă acceptă cu grație noua viață a fostului soț, fără să impună gelozii, limite sau frici, ci doar reguli de siguranță și echilibru pentru copil, ea dă o lecție de demnitate.
Partenerii noi – dacă există – trebuie să înțeleagă că părinții buni rămân loiali copilului mai presus de orice. Și că nu e nicio rușine în a respecta acea legătură specială dintre foștii parteneri, atât timp cât e vorba doar de co-parenting și grijă autentică. În lipsa acestei înțelegeri, orice nouă relație se clatină pe temelii de nesiguranță și orgoliu.
Bunătatea adevărată înseamnă să nu vorbești urât despre celălalt părinte în fața copilului. Să nu condiționezi iubirea, vizitele, cadourile sau îmbrățișările. Să nu îți folosești copilul ca armă. Înseamnă să-ți înfrânezi durerea de adult pentru a lăsa loc liniștii acelui suflet mic. Înseamnă să fii decent, nu perfect.
Copiii crescuți între doi părinți separați, dar buni, nu cresc „traumatizați”, așa cum se spune adesea. Cresc cu lecții de înțelepciune și toleranță. Văd că oamenii pot greși, se pot despărți, dar nu trebuie să devină dușmani. Că iubirea pentru un copil nu se rupe odată cu actul de divorț. Ba chiar se poate întări, atunci când este pusă în acțiune cu eleganță și onoare.
Dragi părinți aflați în pragul sau în mijlocul unui divorț, acest text nu este un îndemn la idealizare, ci o pledoarie sinceră pentru umanitate, echilibru și responsabilitate. Într-o societate în care despărțirea este adesea tratată ca un eșec iremediabil și contaminată de clișee dureroase, alegerea de a rămâne demni, buni și implicați în viața copilului vostru reprezintă o formă înaltă de inteligență emoțională și maturitate civică.
Este firesc să existe suferință. Este natural să apară resentimente, confuzie, teamă. Însă dincolo de durerea personală, există o ființă care nu are nicio vină: copilul. El nu are nevoie de doi părinți perfecți, ci de doi oameni stabili, autentici, care înțeleg că iubirea pentru un copil nu se fracturează odată cu relația de cuplu. Dimpotrivă, în mod paradoxal, ea poate deveni mai lucidă, mai asumată, mai profundă.
A rămâne alături de copil în mod activ și colaborativ, chiar și după destrămarea căsniciei, presupune o reconfigurare a relației interumane bazată pe respect, dialog și limite sănătoase. Este o formă superioară de altruism – aceea în care reziști impulsului de a „câștiga” divorțul și alegi, în schimb, să câștige copilul. Această alegere va lăsa urme nevăzute, dar decisive în formarea viitorului adult.
Iar dacă vă simțiți singuri în acest drum, să știți că nu sunteți. Există mii de oameni care aleg, în tăcere, decența. Care nu își vor etala niciodată drama, dar care, prin faptele lor mici și constante, construiesc pentru copiii lor un refugiu de siguranță și încredere. Sunteți printre ei. Sunteți eroi tăcuți ai păcii de zi cu zi.
Poate că societatea nu vă va aplauda. Poate că noul partener nu va înțelege întotdeauna delicatețea relației voastre de co-parenting. Poate că veți fi judecați, interpretați sau chiar neînțeleși. Dar copilul, cândva, va ști. Și va mulțumi – nu neapărat prin cuvinte, ci prin felul în care va iubi și el, la rândul lui, lumea.
Așadar, continuați. Cu tact, cu răbdare, cu bunătate. Nu e ușor, dar e nobil. Și rămâne.
