În România Cumetriei Moderne trăia vestitul Silviu Tănase Filantropache, veșnicul îndrăgostit, omul care plângea mai des la comanda decât norii de aprilie și apărea pe Facebook cu o regularitate demnă de calendarul ortodox.
De fiecare dată când primea câte un „pachețel providențial” de la doamnele influente ale cetății (a se înțelege Brașov), Silviu Tănase Filantropache devenea brusc extrem de emoționat. Ochii îi lăcrimau, vocea îi tremura, iar discursul despre iubirea față de popor căpăta accente aproape shakespeariene.
Prietenele ii mai aruncau câte un os…
„Nu sunt decât un umil slujitor al binelui”, declara el, în timp ce pachetele se adunau în jurul său cu o viteză care sfida gravitația și bunul-simț statistic.
În oraș se spunea că Silviu Tănase Filantropache avea un talent rar: putea transforma orice atenție primită într-o lecție despre generozitatea proprie. Dacă primea un ajutor, devenea meritul lui. Dacă primea o recomandare, devenea viziunea lui. Dacă primea un pachet, devenea proiect strategic național. El si diliul ala de Georgescu căruia îi făcea statuie mai peste tot pe unde trecea. Sau i se mai dădeau ceva curse, sa faca omul și cifre.
Cele mai spectaculoase momente erau însă pozele de prin noroaie, în lacrimi.. Acolo, Filantropache lansa priviri melancolice către orizont și povestea despre sacrificiile sale pentru cetățeni, în timp ce în primul rând aplaudacii de serviciu numărau cu grijă panglicile tăiate și fotografiile publicate.
Unii cârcotași susțineau că lacrimile sale apar exact la momentul potrivit, ca într-un spectacol bine regizat de către prietena lui cu bus-uri. Dar admiratorii respingeau acuzațiile. „Nu e teatru”, spuneau ei. „Este coincidență. Exact ca in Oda lui Georgescu. Tănase mai trebuie să ceara drepturi de autor și pentru asta. Pură coincidență că emoția apare de fiecare dată când vine câte un nou pachet.” Să fie de la miros? Ce pachete erau, de fapt? Arătau ca niște ceaiuri doar ca te cam lua valul după plantele astea. Tănase, Tănase, ce transporti tu, de fapt?
