|Nicolae R. BUJDOIU – editorial |
Într-o lume tot mai zgomotoasă, uităm adesea ce înseamnă liniștea inimii, rugăciunea sinceră și iubirea necondiționată. Articolul de față este o chemare la a trăi cu mai puțină trufie și mai multă credință – pentru cei care sunt, dar mai ales pentru cei care nu mai sunt.
Trăim o epocă în care e tot mai ușor să fii superficial și tot mai greu să fii profund. Ne construim viețile pe imagine, dar uităm esența. Ne pierdem în comparații, dar uităm să privim în sus. O lume în care succesul se măsoară în aplauze, nu în liniștea sufletului. Ne întrecem în a avea dreptate, dar uităm să avem inimă. Prea grăbiți să câștigăm, uităm că unele dintre cele mai importante victorii vin atunci când te pleci – în rugăciune, în iertare, în dragoste. Într-o lume care încurajează zgomotul, poate că singura salvare reală este să ne întoarcem spre smerenie – spre ceea ce ține în picioare tot ce e viu: credința, familia și memoria celor dragi care nu mai sunt.
Smerenia nu e slăbiciune
Smerenia e unul dintre cele mai neînțelese daruri. Mulți o confundă cu umilința sau resemnarea. Dar smerenia e, de fapt, luciditate. E puterea de a ști cine ești fără să simți nevoia să te impui. E demnitatea omului care se închină nu pentru că trebuie, ci pentru că știe că dincolo de el e o Voie mai mare, mai bună, mai adevărată.
Un om smerit nu judecă, nu batjocorește, nu râde de durerea altuia. Un om smerit nu țipă că e „ales”, nu uită de unde a plecat și nu aruncă cu pietre. El iubește. Iartă. Tace când nu trebuie să vorbească. Se roagă și când nu are chef. Iar în ochii lui e lumină.
Poate că tot ce ne lipsește, în aceste vremuri tulburi, e un pic de așezare. De liniște. De rugăciune spusă sincer, în genunchi, fără să aștepți aplauze. Poate că acolo, în tăcerea aceea, Dumnezeu ne vorbește cel mai limpede.
Astăzi, poate mai mult ca oricând, avem nevoie de mai multă smerenie și mai puțină trufie.
Ne-am îndepărtat de lucrurile care țin.
În această goană, am uitat și de cei care nu mai sunt. Mulți îi pomenesc doar de Paști și la parastase. Dar cei plecați nu mor cu adevărat câtă vreme îi purtăm în suflet. Și adevărata dragoste pentru ei nu stă în coroane scumpe, ci în lumânările aprinse cu lacrimi. În rugăciunea spusă în taină. În felul în care le urmăm pilda – bunicul care se ridica din pat ca să ducă o pâine vecinului, mama care se ruga cu voce joasă ca să nu trezească pe nimeni.
Am uitat să-i învățăm pe copiii noștri să-și amintească de cei de dinainte. Nu doar să le spună numele – ci să le înțeleagă sacrificiile. Să le respecte munca. Să meargă la cimitir nu doar din obligație, ci cu o floare, cu un gând, cu un „mulțumesc că ai existat”.
Și poate că dacă am vorbi mai des cu morții, i-am iubi mai frumos pe cei vii.
Oamenii au ajuns să creadă că puterea înseamnă bani, poziție, control. Dar puterea reală nu urlă, nu se impune – ea tace și iubește. Adevărata tărie este în omul care se roagă în taină pentru cel ce l-a rănit. În mama care, deși obosită, mai are puterea să-și îmbrățișeze copiii. În bătrânul care își face semnul crucii cu mâinile tremurânde când trece pe lângă o biserică.
Am pierdut ceva esențial pe drum: frica de Dumnezeu. Nu frica punitivă, nu groaza – ci respectul sfânt, conștiința că viața nu ni se cuvine, ci ni s-a dat. Că totul e dar și că într-o clipă totul se poate sfârși. Acel gând care ne făcea, odinioară, să trăim cu mai multă recunoștință, cu mai multă grijă față de ceilalți și față de sufletul nostru.
Familia – biserica din casă
Să nu ne mințim: credința nu începe la mănăstire. Începe în casă. În felul în care ne privim. În felul în care ne iertăm. În masa strânsă în jurul unei supe fierbinți, nu a unui ecran rece. În faptul că ne îmbrățișăm părinții și copiii. În respectul pe care-l purtăm celui bătrân, nu în ridiculizarea lui.
Familia este primul altar. Dacă îl murdărim cu ură, cu reproș, cu egoism – nicio rugăciune nu va prinde rădăcini.
Întoarcerea la ceea ce contează
Poate că, de fapt, salvarea noastră nu va veni nici de la politicieni, nici de la vreo tehnologie miraculoasă. Poate că vine de la întoarcerea la ce e simplu și sfânt: la rugăciunea spusă cu ochii umezi, la îmbrățișările date fără cuvinte, la mesele în familie, la pomenirea celor dragi.
Să ne rugăm, dar nu doar când suntem disperați. Să iertăm, dar nu doar când avem nevoie. Să iubim, fără să așteptăm răsplată. Și mai ales, să trăim cu mai multă smerenie și mai puțină trufie. Căci tot ce avem ni s-a dat, și tot ce vom lua cu noi e ce am oferit.
Credința nu e o opțiune. E rădăcina.
Bunicii noștri nu aveau aplicații de mindfulness. Aveau icoane, aveau bisericuțe de lemn, aveau inimi care se rugau în șoaptă. Nu trăiau în lux, dar trăiau în echilibru. Pentru că știau că omul fără Dumnezeu e ca un pom fără rădăcini – se rupe la prima furtună.
Am uitat asta. În goana după statut, poziție și validare, am lăsat în urmă exact ceea ce ne ține umani: frica de Dumnezeu, nu ca teroare, ci ca respect sfânt. Ca recunoaștere a faptului că viața nu ni se cuvine – ni se dă.
Smerenia nu e slăbiciune. E adevăr.
Smerenia e în tăcerea unui om care nu se laudă cu binele făcut. E în lacrima lăsată discret într-o biserică, fără să aștepți nimic în schimb. E în mama care iartă fără să reproșeze. În tatăl care tace și muncește. În bătrânul care mai face cruce când trece pe lângă troiță.
E în oamenii simpli, care nu au mult, dar au tot ce contează.
Cei plecați nu sunt departe.
În casele românești de odinioară, era o lumânare aprinsă pentru morți în fiecare post. Azi, în multe apartamente, e doar televizorul aprins. Am uitat să-i pomenim. Să-i chemăm în rugăciuni. Dar cei plecați trăiesc prin noi – prin faptele noastre, prin alegerile noastre, prin felul în care îi purtăm mai departe.
Dacă nu-i uităm, nici noi nu ne vom pierde cu totul.
Familia – prima biserică.
Rugăciunea începe acasă. În masa de seară. În „Doamne-ajută” spus copiilor dimineața. În faptul că nu trântim uși, ci le deschidem. Că nu aruncăm cuvinte grele, ci le rostim cu grijă. Acolo începe credința. În familie. În micul altar de fiecare zi.
Mai puțină trufie, mai multă inimă.
Poate că nu avem nevoie de revoluții. Ci de revelații. Să ne reamintim că nu suntem zei, ci oameni. Fragili. Trecători. Dar capabili de iubire, de milă, de iertare.
Să trăim cu mai puțină mândrie. Să judecăm mai puțin și să îmbrățișăm mai mult. Să ne rugăm fără să fim văzuți. Să ne amintim de cei plecați. Să fim recunoscători pentru cei rămași.
Și atunci, poate, vom învăța din nou să fim oameni. Așa cum ne-a vrut Dumnezeu.
Să fim buni. Că n-a murit nimeni din prea multă bunătate.
