Când te desparți de oamenii care ți-au călăuzit viața, care au fost principalul stâlp al existenței și evoluției, simți că sensul vieții se transformă brusc într-un non-sens și toate valențele capătă brusc un alt traiect. Durerea devine insuportabilă și apar întrebări de genul de ce acum? De ce mie? De ce…de ce….
În cazul de față vorbim de doi oameni care, chiar dacă au avut același start în viață, provenind din familii care au suferit crunt în urma celui de-al doilea război mondial, când sărăcia era cuvântul de ordine, au trăit, evoluat și construit până la final, având cele mai importante lucruri în comun – principiile extrem de corecte, sufletul plin de bunătate, noțiunea reala a conceptului de familie, puterea și tăria de a trece peste absolut orice obstacol, forța de a apăra familia punându-se pe ei, întotdeauna, după familia pe care au construit-o.
Acestor diamante ale vieții noastre, sub minunata definiție a conceptului unic lăsat de Dumnezeu în ființa numita bunici, trebuie recunoscută adevarata valoare și aportul lor unic și uriaș pe care l-au avut în creșterea și evoluția noastră. Ajungem în punctul în care disperarea ne cuprinde că nu mai avem timp. În gândirea patristică ortodoxă, timpul are o dimensiune cosmică şi are legătură directă cu sensul lumii. Timpul se împleteşte cu viaţa şi o îndreaptă spre moarte. Dormi şi timpul zboară. Eşti treaz şi ai griji, însă viaţa se scurge chiar dacă faptul acesta nu este perceptibil. Toţi alergăm pe vreun drum, grăbindu-ne fiecare spre sfârşit… Toate trec şi rămân în urma ta… Aşa este viaţa. Nici bucuriile ei nu sunt permanente, nici supărările nu sunt de durată. Nici drumul nu este al tău, nici cele prezente ale tale. Vârsta fiecăruia nu este altceva decât timpul vieţii ce a trecut şi s-a pierdut.
Viața și moartea sunt legate indisolubil, acestea sunt inseparabile și psihologia ne spune că trăim cu adevărat abia atunci când suntem conștienți de prezența morții. Această conștientizare am putea spune că reprezintă marele dar al morții; iar pentru mulți dintre noi, viața autentică începe în momentul morții – nu moartea noastră, ci a unei persoane dragi nouă.
Se împlinesc 40 de zile de când am scris unul din cele mai grele materiale jurnalistice pe care le-am scris vreodată – S-a stins din viață “cel mai iubit dintre pământeni” (click pe titlu și citești articolul integral), perioadă foarte grea pentru toți, indiferent ca ne cheamă Bujdoiu, Untu sau Barbu. Toți știm cine au fost acești doi oameni și ce au însemnat pentru noi.
Despre importanța bunicilor în evoluția vieții am scris in editorialul “Despre bunici, diamantele vieții noastre” (click pe titlu și citești articolul integral)
Elena Martiniuc, Duduța din Cristian cum o știa de o viață toată lumea, s-a născut într-o perioadă extrem de dificilă în istoria noastră. Tăria caracterului și forța ei incredibilă au făcut să reușească evoluția unei familii frumoase care s-a dus până la ramura unui strănepot care a împlinit-o complet, și asta datorită faptului ca acest super om a știut mereu să fie un liant împăciuitor. Viața extrem de grea pe care a dus-o în copilărie, adolescență si o bună perioadă dupa, nu au facut-o niciodată să clacheze, din contra, i-au dat și mai multă putere. S-a luptat cu condițiile vremii, cu familia care nu a ajutat-o să crească într-un mediu evolutiv, din contra, și totuși a reușit. A muncit o viață întreaga în condiții extrem de grele, în medii toxice la forja, pentru a pune acea paine pe masa celor doua fete. Te cutremuri cand îi auzi povestea reală a vieții și, efectiv, iti închizi gura de rușine crezând ca tu ai probleme în viață. Nu contează ce probleme ai în viață ci contează cum le gestionezi, le depășești să nu îi afecteze pe cei din jur. Caracterul acestei femei o duce la rangul de somitate, și, și acest cuvânt este prea sărac pentru ea. Pentru acest lucru, personal, îi deschid o pagină în istorie și vreau să se cunoască cine a fost și este Duduța din Cristian. Nu degeaba cei patru nepoți au strigat-o mama dintotdeauna. A fost mult mai mult decât o mamă. Pentru toți.
Nicolae Bujdoiu, acel om care dupa mulți ani avea să ajungă cuscrul Duduței din Cristian, s-a născut în timpul celui de-al doilea război mondial. Același lucru l-a avut în comun cu cea care avea să-i devină cuscră, la bătrânețe. Sărăcia lucie. O pereche de opinci din piele de porc care era împărțită cu ceilalți doi frați, aveau să-i arate drumul către viață.
Un creion din cărbune a fost calea către viitor. A plecat singur să învețe să-și facă un rost în viață. A ajuns profesor universitar doctor în filozofie, a înființat catedra de sociologie și catedra de drept la Univesitatea Transilvania din Brașov, a pus umărul la inființarea universității româno-canadiene de jurnalism, a fost un pilon important al universității europene Drăgan, trecând-i prin condei zeci si sute de mii de studenți și destine.
Ajuns la apusul vieții, era o minune să stai de vorbă cu el, mâncând un măr, și ascultând povești, pilde și sfaturi. Este singurul om care stapânea definițiile Dharma, de exemplu.
O sinergie perfectă între cei doi titani care, chiar dacă au plecat din aceeași condiție inumană de trai, au avut evoluții diferite datorită șanselor sau a conjuncturilor, au fost două personalități perfect identice, de aceea Dumnezeu le-a schimbat si statutul în rude. Și-au câștigat singuri această treaptă.
Ei au știut ce înseamna adevărata dragoste de familie, forța și sacrificiul pentru copii și nepoți, curajul de a înfrunta orice pericol, corectitudinea exacerbată care nu mai este vizibilă în generațile actuale.
Acești doi oameni, separați sau când erau împreună la aceeași masă, prin energia, bunătatea și frumusețea lor te faceau să nu clipești și să asculți fiecare cuvânt pe care-l rostesc.
Moștenirea pe care au lăsat-o este caracterul educat, principiile de viață, puterea de apăra familia si dragostea uriașă insuflată până la nivel de atom.
Răzvan Bujdoiu senior editor
certified journalist REUTERS
