Cum a reușit justiția din România să devină de râsul lumii în cazul fraților Tate.
O nouă palmă răsunătoare lovește obrazul deja bătătorit al justiției din România. La doar câteva ore după ce vestea a făcut înconjurul lumii, BBC confirmă realitatea cruntă: frații Andrew și Tristan Tate au fost arestați de către US Marshals în urma unui mandat internațional emis de autoritățile britanice, care au strâns zeci de probe solide pentru fapte de o gravitate extremă.
În timp ce structurile de forță din Statele Unite și Marea Britanie acționează chirurgical, coordonat și fără menajamente, la București asistăm la un spectacol grotesc al neputinței instituționale. Contrastul este de-a dreptul strigător la cer și scoate la iveală o fractură profundă în sistemul judiciar românesc.
Pe de o parte, avem munca de Sisif a procurorilor DIICOT și a serviciilor secrete din România. Oameni care au lucrat „ca la carte”, care au pus cap la cap interceptări, mărturii și expertize transfrontaliere pentru a documenta o rețea complexă de trafic de persoane și viol. Structurile de investigații și-au făcut datoria, livrând dosare argumentate pe masa instanțelor.
Pe de altă parte, spectacolul se prăbușește în mod lamentabil exact acolo unde ar fi trebuit să se împartă dreptatea: în fața judecătorilor români. Cu o ușurință care frizează inconștiența sau incompetența, magistrații de la noi au decis, rând pe rând, relaxarea măsurilor preventive, plasarea în control judiciar și, în cele din urmă, lăsarea în libertate a unor indivizi considerați de restul lumii democratice drept un pericol public global.
Cum este posibil ca acolo unde justiția din Marea Britanie și SUA vede zeci de probe incontestabile și un risc major de sustragere, judecătorii români să vadă doar niște „antreprenori” buni de lăsat liberi pe străzile din Pipera? Ce semnal transmite România partenerilor săi strategici când devine un refugiu juridic unde suspecții de criminalitate organizată pot zburda liberi, în timp ce restul lumii emite mandate internaționale de arestare?
Această eliberare facilă, spulberată instantaneu de intervenția autorităților americane, nu este doar o eroare de judecată. Este o palmă pe obrazul anchetatorilor români care au muncit la caz și o dovadă clară că, la nivelul instanțelor, România suferă încă de o lipsă cronică de asumare și de o blândețe suspectă în fața criminalității de mare anvergură.
În timp ce britanicii și americanii pun cătușe pe bază de probe solide, sistemul judiciar din România rămâne să explice public cum a reușit performanța de a fi, din nou, veriga slabă a securității internaționale.
