Cu toţii am fost puşi în viaţă, şi nu o dată, în faţa întrebării: „Oare am procedat bine?”. Viaţa este o continuă acţiune şi reacţiune. Suntem şi victime, şi călăi. Manifestăm şi comportamente ofensive, şi defensive. Omul este o sumă de fapte bune, de greşeli, de răutăţi, de confuzii. Cel care ne defineşte în particular este rezultatul acestei sume.
Nu există un om bun în stare pură, cum nici un om absolut rău nu există. Oamenii care îşi pun des întrebarea Oare am procedat bine? sunt cei care au curajul să se îndoiască. Îndoiala poate, bineînţeles, să aibă şi valenţe negative pentru că poate reprezenta o piedică în evoluţie, o îngreunare a procesului, oricare ar fi acela. Dar este preferabilă superficialităţii unei decizii, impulsivităţii sau orgoliului; acestea din urmă pot distruge. Deşi îndoiala aduce întârzieri în luarea de decizii şi demararea de acţiuni, în realizarea proiectelor, odată cumpănite şi tranşate, lucrurile vor fi de multe ori de calitate.
Vorbim, aşadar, de o simţire bună a realităţii şi de înţelepciune. Iar înţelepciunea, ca şi bunul simţ, e o formă de bunătate. Desigur, ar fi mai simplu dacă am fi puşi faţă în faţă cu tabloul sufletului nostru, care să se poată contura în funcţie de faptele pe care le săvârşim şi de atitudinile faţă de ceilalţi, aşa cum i se întâmplă tânărului Dorian Gray din romanul Portretul lui Dorian Gray al lui Oscar Wilde. Atunci, răspunsul la întrebarea Oare am procedat bine? nu ne-ar mai frământa , ci ni s-ar oferi în mod evident. Dar această frământare, apanaj al omului cu minte, cuminte, chibzuit, e un proces care ne umanizează. Până la urmă, înţelepciunea, şi deci şi bunătatea, mai vine şi odată cu vârsta. „La unii însă vârsta vine singură”, constată (şi) Oscar Wilde .
Limitele personale afirmate funcţionează şi ca un scut de apărare a sănătăţii, dar şi ca un filtru – de ce fel de oameni vrei să te înconjori?
Trecerea situaţiilor parazitare în zona de tăcere produce frustrări şi lipsă de respect faţă de tine însuţi. Aducerea lor în discutie stabileşte un raport corect cu ceilalţi, cu noi înşine şi ne scuteşte pe viitor de alte situaţii dificile. Să conştientizăm deci că permisiunea încălcării limitelor personale nu ne face buni, ci slabi.
Bunătatea nu înseamnă exclusiv blândeţe. Fără iubire nu e nimic.
Inteligenţa emoţională, corectitudinea, echitabilitatea, integritatea, blândeţea față de ceilalţi şi de tine însuţi sunt faţete ale bunătăţii. Oamenii buni vor şti întotdeauna să aprecieze bunătatea şi o vor răsfrânge asupra tuturor. Pentru că ei văd lumea aşa cum sunt. E poate aici o fermecătoare naivitate, căci lumea nu e doar bună. Dar naivitatea aceasta poate fi educată. Afirmarea limitelor personale ar fi o soluţie. Şi atunci, lumea ar fi mai frumoasă – lumea interioară, în care cei buni nu vor lăsa să se insinueze frustrări ce pot duce la conflicte, dar şi cea exterioară, care poate deveni mai bună prin contaminare cu bunătatea.
În opinia mea, „frumuseţea care va schimba lumea”, de care vorbeşte prinţul Mîşkin din Idiotul lui Dostoievski, trimite la bunătate. Isus, figura cea mai iubitoare, dar şi cea mai revoluţionară din istoria creştinismului, este expresia bunătăţii. În secolulu al XXI-lea, ca orice valoare, bunătatea trebuie apărată. Şi de multe ori, confundată cu slăbiciunea, prostia, cu blândeţea prefăcută, cu prietenia toxică, necesită analiză şi conştientizare.
”Dragostea este o forţă sălbatică. Când încercăm să o ţinem în frâu, ne distruge. Când încercăm s-o închidem, ne înrobeşte. Când încercăm să o înţelegem, ne tulbură şi ne amăgeşte.”
Una dintre cele mai puternice definiții ale iubirii îi aparține marelui autor Paulo Coelho. Acesta descrie dragostea în cele mai profunde cuvinte, iar toate femeile care au trecut măcar o dată în viață prin ”focurile iubirii” pot empatiza cu această minunată definiție.
Pe cât de dificilă, pe atât de frumoasă! DRAGOSTEA este asemenea unei FEMEI. Uneori de neînțeles, dar care dă sens tuturor lucrurilor de pe pământ.
E foarte greu în ziua de azi să discuți în spațiul public despre bunătate sau iubire profundă. Orice încercare este primită cu râsete ironice, cu sarcasm facil și cu un cinism ce se vrea a fi înțelept. Nu îmi dau seama dacă așa a fost mereu și sunt eu victima unei erori de perspectivă sau dacă lucrurile s-au schimbat în ultimul timp, dar cert e că acum așa stau lucrurile. Bunătatea, toleranța, generozitatea sunt imediat echivalate cu slăbiciunea intelectuală și relativismul moral și sunt aruncate la gunoiul opiniilor publice naive.
A fi bun înseamnă a fi prost, dacă stai să asculţi gura lumii care, la urma urmelor, este responsabilă pentru inventarea expresiei „prost de bun”. Corul vocilor anonime ce asigură fundalul oricărei dezbateri anunţă categoric sfârşitul erei blândeţii şi începutul unui nou ev în care principala noastră obligaţie este să avem grijă de noi şi ai noştri, o eră a egoismului asumat şi declamat. Am ajuns să trăim sub spectrul manifest al persoanei întâi: eu, noi, la mine, la noi, pentru mine, pentru noi. Oamenii din jurul meu aşază din ce în ce mai frecvent egoismul sincer înaintea generozităţii mimate şi zic din ce în ce mai tare că e mai important să recunoşti că nu îţi pasă de cel de lângă ţine decât să îţi pese. Şi, sigur, sacrificarea ipocriziei nu este un lucru tocmai rău, dimpotrivă, dar pericolul ce ne pândeşte este abandonarea bunătăţii ca deziderat. E mai bine să recunoşti ceea ce eşti, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţi să încerci să fii ceea ce ar trebui să fii, ori mie mi se pare că există o confuzie între a pretinde bunătatea şi a o urmări ca pe un ideal care merită atins, confuzie între fariseism şi necesar.
Ce ESTE și ce NU ESTE dragostea?
Dragostea este DIFICILĂ, dar nu trebuie să fie niciodată grea. Sună un pic contradictoriu, așa-i? Nu este, însă. Există multe lucruri care ne plac și, deși sunt dificile, ajungem să le realizăm. Este drept că nu pe toate și că la unele renunțăm, dar nu la toate. La fel este și cu dragostea. Ea necesită multă muncă, mai ales dacă îți dorești să o trăiești cu adevărat.
Investiția spirituală, energia și timpul pe le oferi celeilalte persoane sunt dovezi clare ale faptului că iubești. Nu sunt deloc dificile pentru tine atâta timp cât le faci din dăruire, din plăcere, din DRAGOSTE.
Dragostea este PUTERE
Da, ai nevoie de multă putere pentru a dărui constant celeilalte persoane ceea ce are nevoie, dar și de mai multă putere pentru a rămâne alături de ea, indiferent de urcușurile și coborâșurile vieții. Împreună veți putea trece prin toate experiențele ce vi le rezervă viața.
Este nevoie de forță pentru a deveni o persoană mai bună alături de partener și pentru a învăța constant unul de la celălalt.
Dragostea este RĂBDARE
”Dragostea îndelung rabdă. (…) Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.” – spune un verset a Bibliei (1 Corinteni 13:4-8)
O provocare absolută și o alegere, RABDAREA este una dintre virtuțile iubirii.
Cine iubește este în stare să ierte și să rabde mult. Adevărata dragoste știe că nici unul dintre cei doi implicați nu este perfect, așa că la momentul potrivit, rabdă și iartă greșelile care intervin.
Răbdarea este o calitate pe care nu o dobândim când ne naștem, ci o dezvoltăm pe parcursul vieții. E cea mai puternică armă împotriva oricăror blocaje pe care le întâmpinăm în viață, nu doar în relație. Deseori o dobândim cu greutate, însă odată câștigată, este necesar să facem eforturi pentru a o menține. Răbdarea e un proces constant care ne consumă resursele interioare.
Deși răbdarea este grea, dragostea o poate face mai ușoară.
Dragostea este CURAJ
… Și nu lașitate. Iubirea necesită curaj încă de la începutul relației. Deși toate persoanele vin într-o relație cu ”bagaje emoționale” grele din experiențele precedente, este nevoie de CURAJ pentru a o lua de la capăt. Sentimentul iubirii este, în sine, un mare curaj. Ai nevoie de curaj pentru a fi vulnerabil în fața celuilalt. Pentru a-ți lăsa inima, emoțiile, sentimentele, trăirile în ”mâinile” sale.
Dragostea este IERTARE
Toate ființele acestui pâmânt sunt imperfecte. Asta este clar. Ne naștem cu defecte. Dar ne putem ierta, reciproc, pentru a trăi în armonie.
Iubirea înseamnă iertare. Iertarea, în numele iubirii, nu trebuie să fie niciodată grea. În plus, iertându-l pe cel care ne-a greșit, ne eliberăm de o povară. Cel mai vindecător dar pe care ni-l putem face nouă înșine este să iertăm din tot sufletul.
Iertarea mai înseamnă și renunțarea la sine, la ego-ul personal. Renunțarea la supărarea pe care o consideri legitimă, la orgoliul de a ști că dreptatea este de partea ta. Iertarea înseamnă să îți deschizi inima și să ai o atitudine blândă, umilă. Cel care iartă se eliberează de o poveste de care s-a agățat mai mult sau mai puțin timp.
Dragostea NU ESTE GREA. Circumstanțele pot face ca ea să pară grea. Dragostea este UȘOARĂ atunci când te îndrăgostești de persoana potrivită.
Dragostea adevărată poate totul, rabdă totul, învinge totul cu curaj, iartă totul.
De fiecare dată când fac apel la compasiunea şi empatia cuiva faţă de altcineva şi mi se răspunde cu dispreţ şi invective scurte, lătrate de pe o poziţie de superioritate nejustificată şi nedemonstrată, încerc să înţeleg motivaţia din spatele acestei reacţii aparent reflexe. Şi nu pot pretinde vreun soi de metodă ştiinţifică în măsurători, tot ce pot este să vă prezint observaţiile mele de poet de facebook aşa cum le fac eu, amatoriceşte, şi să vă rog să le luaţi ca atare. Dar mă gândesc demult la acest „de ce” şi am găsit deja o sumă de explicaţii care sunt fiecare în parte simpliste, dar împreună un mănunchi suficient de descriptiv.
În primul rând şi la un nivel superficial, toată lumea are de câştigat dacă standardul bunătăţii coboară până la un prag accesibil oricui. Noi nu suntem buni. Nu suntem nici răi. Suntem undeva la mijloc, iar diferenţa dintre unde credem noi că ar trebui să fim şi unde suntem de fapt generează o tensiune psihică al cărei efect ne apasă. Nu putem ajunge acolo unde ne zice conştiinţa că ar trebui să fim, pentru că împărţim o lume plină de constrângeri de tot felul, aşa că singura soluţie pentru a ne diminua stresul psihologic inevitabil este să redefinim limitele conştiinţei noastre. Ne doare sufletul când vedem copii amărâţi cerşind în stradă în genunchi şi ştim că nu e vina lor şi că ar trebui să facem ceva, dar nu avem cum să facem ceva pentru toţi copiii de pe toate străzile de pe planetă noastră, aşa că efortul nostru caritabil este inevitabil insuficient. Şi singura soluţie pentru a gestiona impactul acestui eşec asupra psihicului nostru este să redefinim succesul. Ce rost are să plângem copiii orfani din Siria sau din Yemen, când avem şi noi copii orfani în ţara noastră de care nu are grijă nimeni? Ce rost are să plângem copiii orfani din ţara noastră, când nu suntem în stare să îi ajutăm pe cei patru puşti pe care îi vedem în genunchi în fiecare zi în timp ce aşteptăm la semafor la colţul străzii noastre? Ce rost are să plângem copiii din stradă, când copiii noştri, carne din carnea noastră, nu au tot ce le trebuie?
Restrângând succesiv cercul celor ce ne sunt în grijă până ajungem la un minuscul spaţiu familial, prioritizăm recipienţii bunătăţii noastre în funcţie de distanţa faţă de noi. Reacţia este firească şi imposibil de evitat, dar vine cu nişte costuri psihologice, căci în continuare nu ne este uşor să trecem pe lângă copii altuia care plâng în ploaia rece de toamnă, aşa că dezvoltăm mecanisme care să compenseze presiunea umanităţii noastre. Găsim explicaţii. Identificăm vinovaţi. Ne enervăm pe altcineva ca să ne mascăm neputinţa. Americanii sunt de vină pentru copiii morţi în Siria. Sau ruşii. Guvernul este responsabil pentru orfanii din centrele de plasament. Ţiganii sunt nişte înapoiaţi cultural şi din cauza lipsei lor de drag de integrare suferă copiii lor. Leneşii trăiesc din ajutoare sociale şi îşi trimit copiii la produs. Impotenţa noastră se converteşte în ură vehementă şi răspundem celor ce ne roagă să ajutăm printr-un deget întins acuzator spre vinovaţi. Şi când ni se spune că nu facem nimic, ne enervăm şi ripostăm relativizând: Dar ăla de ce nu face? Dar de ce eu? Dar de ce tocmai acum? Dar de ce tocmai pe ei? Ce urmăreşti? Ce ai cu mine? Ce drept ai tu să îmi ceri să fiu bun? De ce trebuie să fiu eu bun ca să îţi închid ţie gura?
A doua explicaţie este transformarea actorilor externi organizaţionali şi redirecţionarea presiunii pe care o exercită aceştia către alte valori morale, distincte şi adeseori incompatibile cu bunătatea. De-a lungul veacurilor, statul şi biserica au presat din interese pur pragmatice comunităţile subordonate în direcţia generozităţii mascate în solidaritate, în cazul statului, şi în umilinţă sau remuşcare în cazul bisericii. Caritatea comunităţii a fost aplaudată şi încurajată de cele două instituţii sociale printr-o propagandă asiduă, pentru că a fost văzută ca un mijloc facil pentru a atinge nişte obiective esenţiale. Statul a forjat astfel o necesară coeziune socială, în timp ce biserica s-a finanţat din mila credincioşilor. Solidaritatea naţională a fost instrumentul esenţial pentru promovarea empatiei sociale, în primul caz, în timp ce biserica a folosit mesajul hristic ca tehnică de marketing. Ambele organizaţii au menţinut la nivelul opiniei publice o valorizare pozitivă puternică a bunătăţii şi compasiunii, dar au limitat-o în obiectul ei la o sferă de subiecţi aleasă atent, astfel încât să sprijine şi întărească interesele celor ce ne conduc.
Reprioritizarea asta a obiectivelor morale nu are un caracter pasiv, nu este doar o schimbare de focus, dimpotrivă. Statul şi Biserica nu doar că nu ne mai cer să fim solidari cu ceilalţi, ci ne încurajează să îi descurajăm pe cei ce sunt miloşi cu străinii de naţiune şi credinţă. Nu e vorba doar de închiderea conştiinţelor noastre în cercul strâmt al unei omogenităţi naţionale sau religioase, ci şi de decăderea celor din afara acestor cercuri din calitatea de recipienţi valabili ai generozităţii noastre. Statul şi Biserica nu îşi doresc ca noi să fim buni în sens absolut uman, să fim buni pur şi simplu cu ceilalţi oameni, pentru că această solidaritate transnaţională şi ecumenică este văzută că un pericol fundamental la adresa organizaţiilor locale, aşa că întreaga greutate propagandistică a celor două birocraţii sociale apasă pe mesajele publice transformându-ne în nişte egoişti.
IUBEȘTE așa cum ți-ai dori să fii IUBITĂ! Nu uita asta, niciodată, femeie!
Nicolae Răzvan Bujdoiu
